Drumul Bicicletei

O alta editie la care din pacate nu am reusit sa ajung, culmea a fost editia cu cei mai multi participanti de pana acum. Din cate am inteles au fost prezenti ~ 42 de oameni la startul acestei ture.

Traseul a fost creat de Alexandru si Catalin-Andrei, gazdele acestei editii.

Cum nu am putut fi prezent, o sa redau mai jos o parte din descrierea facuta de Gabriel pe blogul sau, care de altfel a scris foarte frumos despre acest eveniment:

- Ce ai acolo? întrebă un copil pe celălalt.

- Bomboane... răspunse cel cu punga de hârtie.

- Vreau şi eu una!

- De care vrei? Am cu gust de mentă, de mere... de caise... de căpşuni...

- ...uite pe aia ca castana o vreau!

- Poftim!... Dar să îmi spui ce gust are! zise copilul cu punga de hârtie în mână.

- ..mda! ...bine...! e foarte bună! ...mmm... cred că are gust de... mmm... catifea...

N.A.: în accepţiunea acelui copil, catifea echivalent cafea şi este un superlativ. (pasaj din pseudonote autobiografice...)

Dacă m-aţi întreba acum, ce cred despre acest eveniment, despre această ieşire, răspunsul meu ar fi ca al acelui copil: are gust de catifea!

După ce am terminat serviciul, a trebuit să mai aştept un pic pe la birou pentru a trece timpul să o iau din loc spre metrou Titan...ştiţi voi! Pentru întâlnirea drumeţilor bicicletei!

Până când am primit apelul de la Vali, nu eram convins că vreau să plec iar la tura prin cartiere. Parcă şi începea să plouă... parcă îmi pierise cheful... parcă nu prea mai îmi venea să iau iar pelerina galbenă pe mine pentru a mă proteja de stropii reci de ploaie de toamnă... una peste alta, parcă mi-era lene să plec la încă o pedală... Telefonul lui Vali, m-a ridicat un pic şi mi-am zis:

- Dacă e să fie bine, să mă simt bine, hai! Dacă nu o să iasă bine şi nu mă simt bine, îi las pe băieţi şi plec! Exact acolo unde mă prinde...

La 7.40 m-am întâlnit cu Vali la Lizeanu, apoi am zbughit-o către ieşirea de metrou de la parcul IOR, din intersecţie. Am intrat pe după blocurile gri de pe Ştefan cel Mare spre Bucur, apoi pe Maşina de Pâine şi prin gang am ieşit la trecerea de pietoni. Am trecut prin kau-land în drum spre Electronicii, apoi la barieră am mers prin stânga pe offroad spre Pantelimon. De acolo, am luat-o prin spatele blocurilor şi am ieşit pe Socului care ne-a scos tocmai unde aveam nevoie în aproape 20 de minute.

Când am ajuns, erau maxim 15 biciclete. Cît am stat acolo, a început ploaia şi mă gândeam ce rău am făcut că am plecat de la birou spre drumul bicicletei... "...mai bine mă duceam direct acasă!..."

Era o ploaie, sau mai bine zis un ]nceput de ploaie, cam rece şi cu bobiţe mici, reci şi repezi. Pe vremea asta, întotdeauna ţin la mine în rucsac, o pelerină de ploaie galbenă, foarte subţire, cu glugă şi de formă relativ pătrată. Nu e de cine ştie ce calitate, dar mă scoate din ploaie! Aşa că scot pelerina, o îmbrac, mai vorbesc cu diverşi despre nimicuri mărunte, mai număr bicicletele, mai ascult muzică de la formaţia care îşi pusese difuzoarele în golul din faţa intrării de la metrou şi se face ora plecării...

La ultima numărătoare înainte de plecare, mie mi-au ieşit 39 de biciclete, iar altora 41. Cum am plecat mă gândeam să mă fac nevăzut prin parc fără să le spun şi celorlalţi şi să o tund spre casă... Dar, traseul includea şi turul parcului IOR.

IOR: parcul care îmi aducea aminte de copilăria mică... Parcul în care eu am „deschis ochii”, în care am văzut că pot să fac ceva şi singur. Parcul în care am plecat singur de acasă, la şase ani, şi m-am jucat nestingherit de părinţi, de regului, sau de alte condiţii sau motive impuse, exterioare mie, peste puterile mele de atunci a le înţelege... Parcul în care am experimentat căderea de pe tobogan, parcul în care erau bărci adevărate... parcul în care erau dale ciudate... de o formă care, prin îmbinare, se făceau cumva pe trei linii... (N.A.: dacă te uitai în perspectivă)... dale hexagonale... am învăţat mai târziu că se numeau.

Am mers ultima dată prin acel parc, în urmă cu aproape 5 ani. Aroma copilăriei rămăsese, împreună cu dalele hexagonale din mintea mea... Acum, când am trecut prin parc, nu mai era ca în amintirile mele! Atunci, mi-am propus să fac tot traseul împreună cu băieţii.

”...dacă tot l-am început...  trebuie să îl termin!”

Să fac traseul şi să îmi notez în minte schimbările pe care le vedeam. Să fac comparaţii, să încerc să analizez cu mintea de copil pe care o aveam atunci sau mai apoi...

Din parc am ieşit spre policlinică, apoi stânga spre Potcoavă, apoi dreapta spre metrou Muncii - Costin Georgian.

Aici, am alte amintiri... fabrica, troleele, prima călătorie cu metroul, prima bucată de sare grunjoasă pe care am văzut-o vreodată şi care avea mai mult de un kilogram şi care m-a chinuit până acasă, că aveam mâinile ude şi reci... sau biblioteca Liviu Rebreanu, pe ”prispa” căreia îmi plăcea să mă plimb şi de pe care săream, că era (şi mai este...) cumva deasupra solului, iar sub era nisip fin...

Pe Morarilor, pe la fabrica de după popieri, Marian are pană. Dar o pană împănată bine cu o sârmă de forma lui ”a-rond”, @, de vreo 7-9 centi lungime  şi 3 mili grosime. Evident că omuţu' nost, n'avea cameră de rezervă şi astfel rezerva mea a devenit a lui... I-am făcut pana şi cînd să plecăm, DanRB îşi pune mâna, cea cu "vino'ncoa la tata..." :X, pe frâna biclei lui Ovidiu şi... urmarea e că o strică... şi stăm să o repare. Toată treaba cu pana lui Marian şi frâna lui Ovidiu a durat cam 20-25 de minute.
Ploaia tocmai se gătase, aşa că pelerina tocmai şi-a schimbat destinaţia din protecţie pentru corp, în protecţie pentru şa, aşa că am montat-o pe portbagaj, în loc de aripă! :)
Ne-am continuat traseul pe Morarilor, apoi pe Pantelimon, până la mec. Acolo am mers în stânga spre Vatra Luminoasă şi pe străduţe am ieşit în Maior Coravu; de acolo am mers prin faţa Teatrului de Vară "23 August", iar la tramvai stânga şi apoi dreapta pe Câmpia Libertăţii. La Baba Novac dreapta şi înainte până la Decebal. Înainte de pasajul Mărăşeşti facem stânga spre Timpuri Noi, apoi stânga pe chei.

După ce traversăm Mihai Bravu,mergem spre Fabrica de Pâine Titan, apoi stânga spre Bobocica (supermagazinul -rea.l adică!), urcăm pe Râmnicu Sărat şi terminăm călătoria după două ore şi un pic la şaormăria din colţul Dristorului. Alţii au preferat concurenţa de peste drum, iar la draiv au comandat o cola cu 40 de paie...

La benzinăria de la Timpuri Noi, grupul s-a oprit pentru o mică pauză, iar câţiva au terminat turul DB şi s-au cărăbănit (sîc!...) spre case...

Ce mi-a plăcut, în afară de gustul de ”catifea” :), a fost că nu am văzut iar viteji cu ţopăieli, am văzut iar câteva fete printre noi, grupul din faţă a rămas pe loc şi ne-a aşteptat fără să crâcnească, traseul a fost doar de oraş, iar acesta ar fi şi un lucru nasol, pentru că 90% dintre noi aveam taburi, erau doar 4 bicle de oraş... Ca lungime a fost OK. Ca dificultate a fost cam greu pentru că au fost un pi'c'a'multe intersecţii grele pe stânga. Aici ar trebui să fie atenţi cei care fac trasee!

După cum ziceam, la Dristor unii merg spre căşile lor, alţii la o pizza în zonă... Eu am mers la pizza pentru că ştiam că îl am pe CristiS care mă duce până acasă... aşa că, pe la 23.00, ne-am pus la mese pe pizza, ceai, cafea, glume, pronosticuri, explicaţii, cantonamente, propuneri şi multă voie bună... 

La ora 01.01 plecam de la terasa de pe Baba Novac împreună cu Cristi şi Ionuţ... Nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul! Abia am stat un pic acolo şi trebuie să plecăm... La plecare am fost 42 de biciclete, cu Sabin, întârziat, iar la terasă am ajuns 18. Chiar creşte drumeţia în Bucureşti!

A fost o ediţie cum îmi doresc să fie toate de acum'nainte: molcomă! Şi din alt punct de vedere, chiar boemă... Presărată pe alocuri cu mommente amuzante şi chiar o cădere(în IOR, pe curba în coborârea în ac de păr spre lac, dinspre Potcoavă) cu multă transpiraţie, dar şi voie bună, cu ţignale dilimachite sau cu frâne bruşte pe asfaltul umed, dar nu mai puţin important, fără evenimente în trafic, fără nervi consumaţi în van, fără înjurături. Fără stres adică! Nici pentru noi, nici pentru alţii. Pe lângă asta, am dat o cameră de 26 şi am primit în schimb, de la Daniel Vatala, două mânere laterale pentru ghidon  şi un dinam împreună cu o lampă de faţă şi o lampă de spate.

Acum, acasă... gustul rămâne. E cel de catifea... acelaşi pe care l-am simţit când am făcut bucăţi din acest traseu, cu alte ocazii.

 Articolul il puteti citi integral aici: Drumul bicicletei 11 - bomboana de catifea